Nu strângem mâini şi nu oferim îmbrăţişări de rămas bun. Nici bărbaţii aia ciudaţi, îmbrăcaţi în ciorapi şi cu tăblie la piept, din Star Trek nu o făceau în teleportărilor lor. Oferim în schimb un mulţumesc. Pentru toţi prietenii buni care ne-au trecut pragul. Şi o invitaţie. Nimic spectaculos, dar de astăzi ne găsiţi aici, cu toate bagajele noastre.
Cineva mi-a povestit odată cum pentru a face orice în mitologia românească ai nevoie de o poartă. De orice fel ar fi ea: un arc cu clanţă, un cerc de sare spart, o potecă vizibilă cât un punct spre care trebuie să întinzi degetul ca să te convingi că există. Există o Poartă a Raiului, o poartă prin care intri în lumea basmelor, o poartă a începutului de poveste, una a ieşitului, există o poartă dincolo de care poţi să respiri liniştit, să asculţi cenuşa fumului de ţigară şi să miroşi ţipetele diavolilor sau glasul liniştit al lui Dumnezeu. Totul depinde de tine, de cât eşti de dispus să îi păşeşti pragul.
Cu o rochie ce-n vise ar deschide-n minte nişe, de amor şi pleoape prinse într-un tango uimitor, ai dansat zglobiu din buze, unduite şi confuze, răsucit un „Nevermore”. Căci nu îmi alungă trupul somnul pribegit de minte şi-ntre şoapte şi cuvinte aleg dintre una, două: rochia şi-un „ah” fierbinte, primenită-n tort şi-n rouă, şi în zahar tras prin site.
Ma uit in jur. Nu e nevoie nici de abac si nici de pietre albe ca sa numar corect. Dam mereu tot doi cu acelasi nume. La 7 luni dupa a doua noastra zi de nastere, cred ca ar trebui sa ne numaram din nou. Din 3 motive:
Sincer, nu mi-a placut tortul. A avut ceva dintr-o prajitura invelita in ciocolata alba, cu etaje, rafinata doar de coronita desenata in martipan de pe ultima treapta. Mi-a placut in schimb rochia. Cu trena ei infinita ce serpuia dinspre popor, ca dara lucioasa pe care o lasa in urma un melc, cu dantela ei gratioasa si zambetul impecabil asortate ideal, rochia a fost minunata. La suprafata, ducesa de Cambridge a aratat prospetime, afectiune fata de William&Diana si, mai important, n-a lasat sa se simta niciun pic din fronda pe care Regina s-a chinuit ani in sir sa o ignore la teribila ei cunostinta din perioada Charles.
Am scris odata un jurnal. Bine, hai, doua. Unul avea copertile negre si un calendar ciudat la inceput, celalalt era rosu spre visiniu si avea toate foile in format dictando in pantece. Nu a fost in niciun caz o dovada de „dragoste de sine”. Au fost doar niste ganduri naive, cam ca Picasso in perioada roz. Niste jurnale despre neimplinire. Schite despre noptile alea reci, purtate in discutie la o cutie de bere pe un pod la capatul strazii tale de acum, sub un stalp inalt si luminat bine.
Saptamana de meditatie. De echilibru interior, de vointa si multumire lui Dumnezeu. Pentru tot. Pentru fiecare clipa in plus, pentru fericire sau durere, pentru minunea pe care o reprezinta fiecare gand si fiecare infaptuire. O saptamana in care intindem o mana spre dialog trainic interior. Fara mancaruri grele, arse in propria grasime sau fara coca intoarsa in branza si zaharuri rafinate. Suflet usor, trup in zbor. Ca serafimii. 🙂
De la un capat la celalalt domneste crima. Simti mirosul sangelui si ascutimea razelor reflectate de lama pumnalului, marasmul proaspatului rege scotian pentru care Puterea legitimata de vrajitorie sucomba in realism-socialism, ropotul infiorator al finalului la fel de odios, atunci „cand codrii Birnam prind viata” si o iau la vale, dar si dialogul modelat cu grija de spaimele si planurile absconse ale personajelor. Intr-un final, un Shakespeare.
Cine nu a vazut desenele animate cu lei care plang cu o aschiuta in laba dreapta? Cu soricei care salveaza elefani fricosi sau popandai tragici care gazduiesc foci? Durerea insuportabila, in contrast cu forma haioasa a eroilor, totul face sa iti tremure sufletul. Poate ca asa ne-am simtit si cu zeita Maseluta, undeva la pranzul acestei zile. Pana atunci, incercam sa ne indulcim cu asta.
Recunoasteti. Avem cu totii in minte diminetile in care ne trezeam fara niciun pic de chef, in fata unei farfurioare cu gem de piersici si a unei cani de ceai aromat, in mijlocul frigului dinspre geamul deschis si sub o lumina cu putere doua ori mai mare decat stiai ca ii scrie pe sticla. Diminetile de aprilie. Cu vant aspru, ciori ce tipa matinal si un soare ce resusciteaza cafeniul muntilor, aprilie ca intr-o balada de Toparceanu.
Fugaro 