Şi noi am făcut-o. Dincolo de ea, Ivan Turbincă mânca fasole cu costiţă afumată, cânta tare şi aprig, refuza cu încăpăţânare să moară şi picura încet-încet picături de indulgenţă şi umor. Mai încolo se vedea o Grădină Verde, răcoroasă şi umbrită de nuci, în care o tanti cu tricou verde închis şi un nene respectabil, cu cioc şi favoriţi, cântau la şosete, chitară şi voce despre un domn care “aspira la o funcţie în stat“, dar suferea teribil fiindcă îşi pierduse nasul. O adevărată epopee.

După poarta de ieşire ne-au aşteptat: apă tonică, Rodica, bere fără alcool, caş proaspăt, limonadă, chifteluţe de pui, pâine neagră şi iaurt. Şi o finală de zi minunată.

Stinsă e cafeau-amară şi chiar fiarele de-afară tac în cor când peste tine se simt şoaptele feline ca de clocot de izvor. E un ritm adânc de clopot, zvâcnind vin şi piatră dură, dans compus perfect de trupuri, de la tălpi şi pân’ la gură. Avem aripi de Da Vinci, bat ca sechestrate-n pod, şiroind ca pe lamâie limbile-nvelite-n iod, cercetăm rapid cu ochii, măsurăm sărutări dulci, muscăm inimi, lovim şolduri într-un fel de dans de bâlci, iar când unghiile-ncordate nu mai duc, ci vin alene, şiroind multicolore, buzele scrâşnesc blesteme pentru timp şi pentru ore.

Drept ca mierea reuşeşte, la final, să bată vinul şi în plinul dimineţii, şuşotit printre cearşafuri, s-amăgească somnul dulce. Tihna noastră e doar geamăt, şolduri fremătând de vise, clipele când fire stinse de nisip măsoară timpul.

1. Pandispanul pe care ne batem de doua zile incoace ar incapea la fix. S-ar imparti mai convenabil decat Marea Rosie, iar numarul feliilor ar avea ultimele doua cifre multiplu de trei. Ne-ar ajunge mereu portiile pe care cu atata bunavointa le supraestimezi tu, iar duminica ne-am trezi mereu devreme.

2. Eu as merge linistit SI pe patru roti. De carucior, de data asta. Cu cateva plase in mana, jogland cu fructe si borcanele cu piure de migdale, cu durere de cap, ochii umbriti si lista rostogolita pana spre varful incaltamintelor, dar si cu un zambet mare desenat sub nas.

3. Ne-am cheltui comorile cu mai multa minte. Eu as da banii pe al treilea controller de Xbox, iar tu imbratisari calde.

Intre o mie de stiinte care ne inconjoara, noi avem sigur cea mai buna matematica.

Totusi, Catherine, sotia lui William si noua ducesa de Cambridge, nu a avut curajul printesei Diana incat sa duca nunta la St. Paul, in loc de traditionala catedrala Westminster. In ciuda farmecului pe care il imparte cu mult mai celebra ei precursoare, Catherine nu a fost dispusa decat la cateva ajustari minore: a purtat acelasi inel de logodna cu printesa Diana, s-a lasat “incantata” de Elton John si binecuvantata de episcopul Richard Chartres, dupa care a omis discret cuvantul “supunere” in juramantul de iubire din fata altarului. In apropriere, mama viitoarei ducese, Carole, a zambit teapan in costumasul ei bleumarin croit in casa Catherinei Walker, locul favorit al printesei Diana.

Practic, nunta a fost o declaratie de putere. Cu gratie si relaxare, proaspata mireasa si-a anuntat in liniste candidatura. Maine seara, ma astept ca detectivii cu palarioare nostime de la Scotland Yard sa constate cum firul de laudanum pe care Printul Charles l-a inghitit odata cu prajitura cu branza avea ceva din textura sticlutei purtate la gat de dominisoarele de onoare. Sau ca parfumul milenar al Elizabetei miroasea mai mult a arsenic, decat a flori de camp. Ca pistolul printului Harry trage cu srapnel iute, iar printul William s-a inselat teribil inca din prima zi: buzele Catherinei nu erau amare de la mosc, ci de la pulberea fina de praf de pusca.

Nu mai tin minte cand am sarbatorit prima oara. Din povesti, stiu ca a fost cu portocale cumparate pe sub mana de la o doamna binevoitoare din alimentara de lemn, cu ceva lumanari si o familie stransa sub speranta unor vremuri mai bune. M-au urat prieteni de care nu mai stiu nimic, invidiosi pe hainutele mele mov, iar in pofta mea nemiloasa am ales cateva felii groase de cozonac si am zambit linistit, cu ochii negri in care se amestecau seninul cerului si caramiziul prietenos al blocului de dupa fereastra.

Stiu cand am sarbatorit prima oara cu tine. Cu un leu mare de plus, cu coama blanda si un parfum pe care nu am putut sa il miros vreme de 9 ani. Aveam un tricou cu Superman, mai stii?, o geaca maronie total nepotrivita, ma inroseam din orice si apasam cuvintele de se auzeau in tot parcul. Stiu si cand am sarbatorit fara tine. A fost aprig, cu bere cu nume de nepronuntat, un cartier posomorat ce nu imi credea defel veselia, dar si un nod mare in gat, ca o funie aspra. Vorbeam mult si inutil, fara niciun pic de evlavie. Nu mai are rost sa imi aduc aminte restul.

Acum sunt in perioada roz. Si, daca mi-as scrie pe ziduri fericirea, cum o faceau romanii, atunci in culoarea aceasta as face-o. Stiu Cui sa multumesc pentru tot si sunt sigur ca imi cunoaste recunostinta. Am portocalele, mai am si leul, chiar si tricoul cu Superman, desi e mic, la fel cum mai am si ochii negri. Se anunta cea mai frumoasa sarbatoare de multa vreme. Multumesc pentru tot. Come on!

Incercam o asemanare. Nu cu Simion Stalpnicul, departe de puterilor noastre, dar poate cu preotii din sate, aia care au stat drepti si ne-au zambit duminica in prag. Cu diminetile aurii si soarele ce danseaza jucaus in lumina lumanarilor, cu suc de portocale in care chipurile noastre tremura si citate perfecte precum acesta: “Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi”.

Saptamana mare. Cu tot ceea ce e mai dulce in ea.

Daca s-ar juca in Londra, pe scena teatrului cu acelasi nume cu al autorului, piesa nu ar fi intrerupta de nimeni. Niciun spectator nu s-ar ridica in picioare, nu si-ar tipa nemultumirea sau indoiala, nu ar dori sa aiba de a face cu ambele parti, la fel de scarbavnice, nu ar vrea sa ii aiba in vecinatate pe eroii principali. Totusi, optica e inversa. Ce te faci daca Macbeth decide sa plece el insusi spre tine? Daca vrajitoarele te prind de brate si te trag dupa ele prin padurile scotiene, daca Macduff iti plange pe umar sau Banquo iti sopteste ultimele cuvinte, iar tu trebuie sa fii mut ca o stanca?

Se poate in New York. Un hotel cu o suta de camere renovate in care codrii prind viata, iar personajele bantuie, a fost amenajat de o mare companie britanica de teatru pentru a da culoare spectacolului vechi de 400 de ani. Macbeth e la etajul cinci, in timp ce mai jos poti da mana cu Lear, cu Mos Goriot sau Richard al III-lea, varianta lui Pirandello. Protejat de o masca si o pelerina, poti merge din colt in colt si intelege ce vrei din Macbeth, avand sansa unui cocktail si, posibil, a unui sarut din partea lui lady M. Spectacolul e nou, are note din Hitchcock si vertij, razbunare si costume aduse suficient de mult in apropiere de prezent, pentru a fi totusi vechi. Ah, si sange. Mult sange.

Cine nu tine minte somnul de la ora 2? Un pranz consistent, cu branza, legume crescute in crivatul salbatic din sudul tarii, cola cu aroma de lamaie si orice carte in stare sa nu te tina treaz pana mai incolo. Sau seara. Cu nerabdarea din timpul meciului, de prin minutul 10, cand auzeam cartofii sarind in sus ca tiparii, iar toate mancarurile grele miroseau a cimbru si a rozmarin. Cel mai prost meci din Champions League parea finala de Campionat Mondial.

Scoala, cu toate ale ei, cu zilele in care stiam ca nu o sa aflam niciodata formula pentru azotat de amoniu din cauza ca am incuiat profesoara in laboratorul de chimie si am aruncat cheia. Colega din a doua banca, randul de la geam, in tranzitie spre a treia, de la mijloc, cu ochii ei mari, de milioane de lucsi, si zambet nemilos de foarte multe ori. Umorul gospodaresc, in vana, de taietori de lemne fara prejudecati, fara a fi vreodata speriati de consecinte. Sentimentul ala aerob, ca nimic nu te poate prinde nepregatit, ca poti sa patinezi cu viteza maxima pe sinapsele oricui, fara sa fii prins, acel “ii facem din vorbe”.

Si cartierul. Cu bune, cu rele, cu discutii de lupanar, borfasi tineri care joaca biliard mai usor decat Earl Strickland, cu “agentii de stiri” la consignatia cu ochelari din colt. Serile in care intunericul ne descoperea, mai mult decat sa ne acopere, igrasia cuvintelor, barbaria si fumul de L&M sau Gauloises Blondes, “alea albastre, nu mizeriile alea rosii”, conjugate cu beri la 12.000, soptite in aerul rece si curat, de cand s-a inchis Termo si Mina.

Orasul minunat. Familia. Despartita de toti printr-o pasarela si un camp al garii pe care te-am condus in prima noastra noapte.