Cineva mi-a povestit odată cum pentru a face orice în mitologia românească ai nevoie de o poartă. De orice fel ar fi ea: un arc cu clanţă, un cerc de sare spart, o potecă vizibilă cât un punct spre care trebuie să întinzi degetul ca să te convingi că există. Există o Poartă a Raiului, o poartă prin care intri în lumea basmelor, o poartă a începutului de poveste, una a ieşitului, există o poartă dincolo de care poţi să respiri liniştit, să asculţi cenuşa fumului de ţigară şi să miroşi ţipetele diavolilor sau glasul liniştit al lui Dumnezeu. Totul depinde de tine, de cât eşti de dispus să îi păşeşti pragul.
Şi noi am făcut-o. Dincolo de ea, Ivan Turbincă mânca fasole cu costiţă afumată, cânta tare şi aprig, refuza cu încăpăţânare să moară şi picura încet-încet picături de indulgenţă şi umor. Mai încolo se vedea o Grădină Verde, răcoroasă şi umbrită de nuci, în care o tanti cu tricou verde închis şi un nene respectabil, cu cioc şi favoriţi, cântau la şosete, chitară şi voce despre un domn care “aspira la o funcţie în stat“, dar suferea teribil fiindcă îşi pierduse nasul. O adevărată epopee.
După poarta de ieşire ne-au aşteptat: apă tonică, Rodica, bere fără alcool, caş proaspăt, limonadă, chifteluţe de pui, pâine neagră şi iaurt. Şi o finală de zi minunată.
like