Cu o rochie ce-n vise ar deschide-n minte nişe, de amor şi pleoape prinse într-un tango uimitor, ai dansat zglobiu din buze, unduite şi confuze, răsucit un “Nevermore”. Căci nu îmi alungă trupul somnul pribegit de minte şi-ntre şoapte şi cuvinte aleg dintre una, două: rochia şi-un “ah” fierbinte, primenită-n tort şi-n rouă, şi în zahar tras prin site.
Stinsă e cafeau-amară şi chiar fiarele de-afară tac în cor când peste tine se simt şoaptele feline ca de clocot de izvor. E un ritm adânc de clopot, zvâcnind vin şi piatră dură, dans compus perfect de trupuri, de la tălpi şi pân’ la gură. Avem aripi de Da Vinci, bat ca sechestrate-n pod, şiroind ca pe lamâie limbile-nvelite-n iod, cercetăm rapid cu ochii, măsurăm sărutări dulci, muscăm inimi, lovim şolduri într-un fel de dans de bâlci, iar când unghiile-ncordate nu mai duc, ci vin alene, şiroind multicolore, buzele scrâşnesc blesteme pentru timp şi pentru ore.
Drept ca mierea reuşeşte, la final, să bată vinul şi în plinul dimineţii, şuşotit printre cearşafuri, s-amăgească somnul dulce. Tihna noastră e doar geamăt, şolduri fremătând de vise, clipele când fire stinse de nisip măsoară timpul.
