Am scris odata un jurnal. Bine, hai, doua. Unul avea copertile negre si un calendar ciudat la inceput, celalalt era rosu spre visiniu si avea toate foile in format dictando in pantece. Nu a fost in niciun caz o dovada de “dragoste de sine”. Au fost doar niste ganduri naive, cam ca Picasso in perioada roz. Niste jurnale despre neimplinire. Schite despre noptile alea reci, purtate in discutie la o cutie de bere pe un pod la capatul strazii tale de acum, sub un stalp inalt si luminat bine.
Nu mai tin minte cand am sarbatorit prima oara. Din povesti, stiu ca a fost cu portocale cumparate pe sub mana de la o doamna binevoitoare din alimentara de lemn, cu ceva lumanari si o familie stransa sub speranta unor vremuri mai bune. M-au urat prieteni de care nu mai stiu nimic, invidiosi pe hainutele mele mov, iar in pofta mea nemiloasa am ales cateva felii groase de cozonac si am zambit linistit, cu ochii negri in care se amestecau seninul cerului si caramiziul prietenos al blocului de dupa fereastra.
Stiu cand am sarbatorit prima oara cu tine. Cu un leu mare de plus, cu coama blanda si un parfum pe care nu am putut sa il miros vreme de 9 ani. Aveam un tricou cu Superman, mai stii?, o geaca maronie total nepotrivita, ma inroseam din orice si apasam cuvintele de se auzeau in tot parcul. Stiu si cand am sarbatorit fara tine. A fost aprig, cu bere cu nume de nepronuntat, un cartier posomorat ce nu imi credea defel veselia, dar si un nod mare in gat, ca o funie aspra. Vorbeam mult si inutil, fara niciun pic de evlavie. Nu mai are rost sa imi aduc aminte restul.
Acum sunt in perioada roz. Si, daca mi-as scrie pe ziduri fericirea, cum o faceau romanii, atunci in culoarea aceasta as face-o. Stiu Cui sa multumesc pentru tot si sunt sigur ca imi cunoaste recunostinta. Am portocalele, mai am si leul, chiar si tricoul cu Superman, desi e mic, la fel cum mai am si ochii negri. Se anunta cea mai frumoasa sarbatoare de multa vreme. Multumesc pentru tot. Come on!
